RSS

Robot

Se ridică din pat la 6. Hainele sunt pregătite pe scaun. Ciorapi. Pantaloni.Sutien. Bluză. O carte cade când închide ușa.

Calcă prin băltoace cu pași regulați. În stație sunt multe umbrele. Se aude un claxon prelung. Un poc. Un țipăt, apoi mai multe. Umbrelele se trezesc și o zgârie. Vor să treacă. Să vadă. Vor să știe. Se dă la o parte.

– Sunați careva la ambulanță. Nu o mai mișcați, doamnă.

Nu se întoarce spre stradă. Vine tramvaiul între timp.

Ajunge prima la fabrică. Dă drumul la bandă. Apare primul deget de metal. Apare și al doilea. Unul după altul. Șirag de metale. Ia unul, îl bagă în aparat. Degetul se îndoaie. Bifează. Îl pune la loc. Alt deget, alt test. Altă bifă. Următorul.

Colegele de etaj își beau cafeaua.

– Iar a ajuns asta prima. Fata asta nu are viață. Nici la țigară nu iese.

– Ai văzut? Iar a ieșit angajatul lunii. Lucrează ca nebuna.

– Ah, voi nu știți? De când cu Mihai ăla.

– Mihai de la secția 3?

– Da mă, de la asamblare. S-au despărțit acu o lună.

– Păi ce, au fost împreună?

– Da mă. A fost scandalul lunii. Și-a tras-o cu Melina.

– Tipa nouă de la 5?

– Da mă.

Unul după altul, degetele curg. Ridică. Îndoaie. Bifează. Pune înapoi. Ridică, îndoaie, bifează, pune înapoi. Ridică, îndoaie. Bifează. Pune înapoi.

Tramvai. Băltoace. Intră pe ușă. Ridică de pe podea cartea. Citește dedicația.

Îi sare prima piuliță.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 5, 2015 în Uncategorized

 

De ce nu taci

– Urcă acum, urlă bărbatul blond ca să acopere muzica. Are o fustă cu paiete și o bluză neagră decoltată.  Reflectorul bate pe ea.

Trase aer în piept. Un bărbos de partea cealaltă a scenei se încruntă la el. Porni să urle din nou.

– Pune mâna pe bară. Încolăcește piciorul pe ea. Are ruj roșu aprins. Se urcă pe ea. Își lasă capul pe spate. Atinge podeaua cu părul.

Se înecă cu fum și tuși cu zgomot. Un motociclist își mută privirea cu care îl fixase până atunci și  șopti ceva la urechea ochelaristului transpirat de lângă el.

–  Urcă și mai sus. I se vad chiloții. Sunt negri cu dantelă, la mijloc mai transparenți. Se întoarce cu capul în jos. Balansează…

– Da’ mai taci dracu’ o dată, că vrem să vedem în liniște ce dansează fata acolo, strigă un moș din dreapta lui.

– A coborât de pe bară și acum se lasă în jos, cu spatele la ea, continuă el să strige.  Își duce mâinile în sus. Se ridică. Se ridică încet. Se unduiește ca un șarpe.

Bărbatul blond se oprește și ia o gură de bere.

– Se rotește în jurul bării. Își scote bluza! Are sutien tot cu dantelă, tot așa transparent pe la mijloc, continuă el mai alert. Se întoarce cu spatele la noi. Se lasă în jos. Prinde bara între picioare. Se ridică. Se rotește iară. Se lasă în jos.

Vocea îi piere o secundă și mai ia o gură de bere.

– Băi, cine pula mea te crezi? Comentator sportiv? Taci în pula mea din gură.

– Și-a dat fusta jos! O aruncă peste un moș. Ăsta o miroase. Se întoarce. Se urcă pe bară. I se vede aproape tot fundul, că sunt d-ăia cu ață. Se rotește în aer. Coboară.

Bărbosul se ridică de la locul lui și vine hotărât spre bărbat. Blondul nu-l observă și strigă și mai tare.

– Se apleacă. Se ridică. Își scoate sutienul!

Cineva îl bate pe umăr.

– Bă, de ce pula mea nu taci?

De lângă bărbatul blond se ridică un altul, cu ochelari negri. Întinde mâna

în față și încearcă să calmeze spiritele.

– Domnule, stați ușor.

Cade un baston care se sprijinea de scaun.

– Ce să stau bă? Tu de ce te bagi? A? Și de ce pula mea ai ochelari de soare, te orbește vreo lumină? Labagiule. Dacă-ți fut una acum…

– Nu da! Nu da în el!

Fata sare de pe scenă,  și cu sânii goi tresăltând, ajunge între cei doi. Îl apucă de braț pe bărbatul cu ochelarii negri și se uită rugătoare la celălalt.

– Mâine ne căsătorim. A vrut și el să știe cum fac…

Muzica se oprește și bărbosul își duce mâna la frunte. Ridică bastonul de jos și i-l întinde fetei.

– Bă, tu nu ai de unde să știi, dar nevastă-ta are niște țâțe grozave.

 
2 comentarii

Scris de pe Martie 28, 2015 în Uncategorized

 

Sa agati o tipa necunoscuta e ca apa in loc de whiskey

„Sunt cateva persoane care m-au validat de-a lungul vietii”, gesticula ea cu paharul. „Dar gandinandu-ma in urma, nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva aveau alte motive. Plictiseala, poate. Fierbinteala, alta varianta. Frica, cine stie. Sau poate doar instinct de baiat sau fata buna. Dar niciodata cine as fi vrut.”

Spalam vraful de scrumiere din chiuveta si ma gandeam serios daca ar fi cazul sa iau un pahar si sa-l frec la nesfarsit cu o carpa, ca sa-mi intru in rol mai bine.  Numai ca nu aveam nicio carpa curata. Si femeia din fata mea nu parea sa aiba nevoie de alte clisee.

„Ma fut mult. Ma fut cu cei mai diversi indivizi din cauza asta. Mie asa imi place sa cred. Ca e din cauza ca invatatoarea care era mai scunda ca mine intr-a treia nu mi-a zis niciodata bravo. Ca e din cauza ca in liceu m-au urat colegii, ca facultatea am terminat-o prea tarziu, ca la munca nu am fost propusa niciodata angajatul lunii, ca tata nu m-a invatat sa joc fotbal, ca nu mi-a aratat cum se lipesc firele, ca mama nu ma punea sa fac nimic pentru ca nu ma credea in stare. Mi-o trag cu toti tipi care vor sa mi-o traga. Mi se pare ca ii validez eu in felul asta. Oricum, altfel nu as sti sa le construiesc increderea. Pana la urma, asta stiu sa fac cel mai bine.”

Cautam vreo urma de amaraciune pe fata ei, dar nu vedeam decat seninatate. Mi-a facut semn sa-i umplu paharul din nou.

„Ai fi surprinsa sa vezi cati barbati au nevoie sa agate o necunoscuta seara. E plin Bucurestiul de oameni singuri, care isi fac curaj sa iasa in centru cu amicii, intr-o ultima zvarcolire de razvratire impotriva vietii de cacat pe care o duc. Cateodata ies cu colegii de servici. Astia imi plac cel mai tare. Stau tacuti si beau dintr-o bere, si cer o tigara de la cel mai galagios din grup, desi nu sunt fumatori. Incearca sa se integreze in felul asta, dar tusesc ca adolescentii la primul fum de tigara. Genul asta de om ma excita cel mai tare. De obicei il las pe respectivul sa mearga la baie, si cand se intoarce si e aproape de masa lui, il opresc cu un pretext oarecare. Il las apoi sa se prinda in ce pozitie de putere e, il vad cum indreapta spatele, vorbeste mai rar, isi ingroasa vocea, rade discret, imi aprinde tigara. Intr-un final ma invita la masa lor, unde se izoleaza voit de restul colegilor si intretine o conversatie usurica dar culta. Incet-incet pleaca toti, si toti dau mana cu el. La final ramanem doar noi, si putem merge la el sa inchei procesul de validare.”

Imi venea in minte o incercare de a mea de ridica moralul colegei de camera din facultate. O parasise prietenul si zacea in pat. Nu o placeam in mod deosebit, si de-aia imi era greu sa o consolez. Dupa cateva incercari grotesti de a face toti barbatii niste porci, i-am zis ca intotdeauna mi s-a parut ca are cele mai frumoase maini pe care le-am vazut vreodata. Si acum cred la fel. Mi-a facut din nou semn sa-i torn.

„De obicei plec imediat dupa, dar sunt cativa care incearca sa ma convinga sa mai beau ceva cu ei. Sa le dau numarul de telefon. Cateodata isi trag rapid blugii si sosetele sa fuga pana la non stopul de jos sa ia bere. Astia ma dezamagesc. Nu au inteles nimic. Au futut o femeie necunoscuta. Nu mai au nevoie de mine cum nu au nevoie de tigara aia ca sa se integreze. Unul a coborat o data cu o punga. Nu ma mai gasesc cand se intorc cu sticla de prostie. Astia sunt incurabilii.”

Colega de camin mi-a zambit dupa faza cu mainile si s-a oprit din plans. Adevarul e ca era semintuneric, dar mi s-a parut ca femeia din fata mea avea lacrimi in ochi.

„Astia sunt prostii. Oameni cu talent, oameni destepti, oameni frumosi, oameni sinceri, oameni buni, care nu ar avea nevoie nici de dracu pentru a fi grozavi. Doar ca nu sunt in stare sa fie grozavi singuri. Asa ca astepta sa vina cineva sa le spuna ce pula mare si creier adanc au. Si apoi se deschid si revarsa tot ce au in ei de valoare. Dar pana atunci amusineaza pe Facebook orice urma de simpatie, lauda, like, share, si niciodata nu e destul. Pana atunci cer tigari si se ineaca cu fumul. Pana atunci iti spun cu ironie falsa si usor apologetica despre cat de tare rasufla cand urca scarile si cat de greu si-au facut treaba la munca ieri. Cum de ce… pentru ca sunt grasi si prosti. Astia sunt aia pe care trebuie sa-i fut ca sa le bag mintile in cap.”

M-am aplecat peste bar si am sarutat-o.

„Proasto. M-ai validat inca de cand ai inceput sa-mi torni in pahar apa in loc de whiskey.”

 
Un comentariu

Scris de pe Martie 19, 2014 în Uncategorized

 

Cand nu esti sigur ce sa faci, asteapta-l pe deus ex machina

Ling inghetata care se avanta ambitioasa pe mana mea si cred ca trec in momentul asta pe langa tine, ma invaluie mirosul tau si iti recunosc culorile.

Mi-e frica sa ma intorc, mi-e frica sa iti intalnesc privirea, mi-e frica sa nu iti intalnesc privirea, mi-e rau („tu nu stii cat bine face propolisul – stiu ca miroase dubios”), mi-e prea cald si ma doare ceafa („as miza pe faptul ca ai probleme cu coloana”).

Imi lipeam nasul de tricoul tau si ma lasam invaluita dulce de ce imi spuneai, facand eforturi sa te ascult, dar neputand sa lupt cu starea de bine, ma lasam („imi place sa manipulez oamenii”) in voia cuvintelor tale. Capatau nuante si forme dupa cum ti se modela glasul, fara sa reusesc („imi place sa le pun in fata o oglinda, sa-i imping in directia potrivita”) sa imi construiesc propriile argumente, fara sa sa gasesc vreo fisura logica in ce spuneai si fara sa imi construiesc un raspuns. Plasticitatea lor („stiu ca vorbesc vulgar”) mi se infigea in creier si oboseam suprapunadu-ti gandurile tale peste ale mele, pentru ca erau atat de asemanatoare si totusi nu se lipeau perfect. Asa ca ridicam privirea din pieptul tau („de ce lasi capul in jos mereu?”) si iti intalneam ochii, si toata energia ta o turnai atunci intr-un recipient comun si suficient de infinit, care ne transforma pe amandoi intr-un mecanism fara gres si fara pierderi („oare perpetuum mobile chiar nu e fezabil?”).

Tot tu erai mai tarziu de partea cealalta a mesei, uitandu-te cu ochi tristi („nu am vrut niciodata sa iti fac rau”) in ceilalti ochi tristi, cautand solutii acolo unde nu mai existau, fara sa imi vorbesti de principiul incertitudinii al lui Heisenberg, dar gandindu-ne amandoi la el. Drumul era complet drept si despicat („creierul percepe cu vreo 2 secunde mai tarziu ceea ce se intampla in jur, nu ramane decat sa te conving sa ramai suspendata in ele”), stateam la cativa centimetri distanta de linia punctata din mijloc, si nu ne grabeam deloc. Nu ne grabeam, cu gandul la contanta lui Planck redusa, speram intr-o eroare masurabila si ne tineam degetele intr-o vecinatate fragila. Intrebari de oracol de clasa a 7-a imi rasunau inutil in minte

„Ti-ai pierdut vreodata increderea in persoana iubita?”

si ma durea stomacul pentru ca organismul nu e impresionat de drame („tu stii cate stiu sa faca celulele tale? stii cat de fara greseala functioneaza totul in tine?”) si se revolta la lipsa de mancare. Coborasem complet din imaginatia mea, iesisem de acolo garbovita si umana, cu pretentia mecanismului perfect rosu-movalie, rusinata de viata reala. As fi vrut sa iau pixul cu mana de clasa a 7-a si sa scriu incet, metodic, ca vreau sa fiu un robot, un mecanism care se strica fara sa surprinda pe nimeni, care zambeste („eu cred ca mai intai vine forma, si apoi fondul”) si se balaceste in rutina.

Ma uitam in schimb concentrata la tavan, asteptand sa coboare deus ex machina. In situatii de nerezolvat, imi incordam toata fiinta si speram sa vina sa ia decizii in locul meu, asa cum altii spera sa mute cana de pe masa cu puterea mintii.

Nu venea. Nu venea nici atunci, imi fortam corpul sa ia o decizie, sa plece sau sa ramana, imi rugam mandria sa mai stea o clipa, visurile ambitioase construite cu tine sa paleasca.

Pe mana robotului care sunt azi simt o mana hotarata. Imi schimbi inca o data directia de mers si („stiu ca am forta sa fac lucruri ce par imposibile”) inghetata se scurge pe asfalt, iar eu raman suspendata in astea 2 secunde.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 3, 2013 în Uncategorized

 

De data asta, nu e importanta destinatia. E important ca nu e dus-intors.

Nu era pregatit pentru usurarea care urmase a doua zi. Se trezise pe podea cu mana in ceva de o textura dubioasa pe care o identifica dupa miros intr-un final. Nu vedea aproape nimic dar isi amintea cu claritate cand venise dupa un drum cu taxiul ca intr-una din casele lui Eliade. Plangea inca in timp ce descuia usa si intr-un colt al mintii era multumit ca nu mai era nimeni acasa in timp ce isi asculta propriile behaituri. Se trantise pe podea de frica sa nu vomite in pat si continuase sa urle. Ii curgea nasul si ii era rau, dar nu era nimic mai important ca plansul in momentul ala. Se agatase de el cu toata disperarea omului care se ineaca si il trage in jos pe salvator, incercand sa se ridice.

Si totusi, a doua zi se simtea usurat. Cu grija sa nu calce in balta de voma, merse la baie si urina la nesfarsit, bucuros ca macar nu facuse pe el. Se spala apoi pe fata si se privi in oglinda. Din oglinda il privea un om care atinsese nivelul cel mai de jos. De aici si usurarea. Mai jos de atat nu putea sa ajunga. Parca in ultimul an se tot straduise sa atinga punctul asta critic, mintinand, imbatandu-se, si agatandu-se acaparator si enervant de prieteni, sperand sa incerce sa-l ajute, sperand sa fie buni cu el, totul ca sa poata sa fie si mai dezgustat de el.Dorinta asta nebuna de a se autodistruge o simtitse de cand era copil si se facea de ras plangand in timpul orelor. Cumva, nu se putea opri si cumva ii facea placere umilinta la care se supunea singur. Nu facea mereu asta, se oprea cand simtea ca se pedepsise suficient. Si atunci incerca sa recastige tot, si asta era cea mai frumoasa parte.

Se agravase cu varsta. In liceu avusese grija sa-si puna profesorii si colegii in cap, nu invata nimic, nu-si facea temele si nu vorbea cu nimeni. Afisa mereu un zambet dispretuitor pe fata, atat de sfredelitor ca fusese dat afara o data din clasa pentru ca profesorul nu-i mai suportase privirea. Desigur, stia foarte bine ca nu are de ce sa-i dispretuiasca, in schimb se alimenta cu nefericirea de a nu fi acceptat. In ultimul an muncise delirant sa recupereze trei ani de cunostiinte. Asta era partea frumoasa. Recucerirea teritoriului. Ii lasa sa-i scape din mana, si apoi revenea ametitor.

Intrase fara probleme la facultate, unde isi schimbase radical atitudinea. Era sarmant, prietenos, saritor si naiv atat cat trebuia si se integrase intr-o multime de cercuri. Nu invata din nou nimic, dar era placut de toata lumea. Si apoi venise ziua cand trebuia sa se pedepseasca din nou. De data asta aplica alta tactica. Se prezenta peste tot cu o mutra abatuta si distrusa, cu ochi rosii si privire ratacita. Panica printre prieteni, ce se inampla, raspunsuri evazive si zambete curajoase. Dupa un an, natural, obosira. Si iar se hranise cu disperarea omului singur. Venise apoi momentul recuceririi teritoriului. Dar de data asta nu se mai putu.

La facultate incerca sa recupereze, dar constata cu stupefactie ca nu poate recupera doi ani intregi de informatii. Doi ani de gandire. Doi ani de munca. Incerca cu prietenii, dar nu obtinu decat niste priviri ingaduitoare si politicoase. Isi puse la bataie tot sarmul, dar era prea tarziu.

Dupa ce seara precedenta  executase cu gratie in club o sinucidere sociala, in dimineata asta se simtea usurat. Gasise ce cautase toata viata. Un sfarsit absolut, de neintors. Faptul ca nu mai putea face nimic sa ia inapoi ce pierduse ii linistise sufletul. Un sfarsit absolut insemna un inceput curat.

Facu dus, se imbraca si iesi pe usa. Ajuns la gara, in fata unei case, spuse cu o voce limpede:

„Un bilet, va rog. Catre orice destinatie. Doar dus”.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 1, 2012 în Uncategorized

 

Cum vrei sa mori?

„Cum vrei sa mori?”

In stanga ei auzi pe cineva cum isi drege vocea. Incerca fara succes sa-si deschida ochii. Uita de cealalta voce si incerca sa-si aduca aminte unde era. Se concentra si auzi clar niste suspine in apropiere de ea.

„Haha. Nu stiu. Dar stiu ca as vrea sa ma incinereze dupa ce mor. Sa-mi imprastie cenusa intr-o zi cu vant, sa ia cate un pumn si sa o lasa sa curga incet, ca nisipul. Sa zboare in toate directiile, pana nu mai ramane nimic”.

O trezira brusc suspinele intensificate. Era o voce de copil care plangea. Cine? De ce? Si cine vorbea in vis? Auzi o usa deschizandu-se incet, si din camera pleca copilul. Cine fusese langa ea?

„Eu nu. Pe mine vreau sa ma manance viermii, sa se hraneasca cu mine pana nu mai raman decat niste oase. Vreau sa ingras pamantul, vreau sa ma intorc in el. Dar eu ziceam, cum ai vrea sa mori?”

Isi dadu seama ca isi continua visul, dar se auzea vocea ca si cum era sub apa de data asta. Neclar si fluid. Cuvintele curgeau printr-un dop de apa la ea. Cine vorbea?

Dintr-o data se destupa totul, ca si cum cineva ar fi tras un dop si apa s-ar fi scurs toata. Vedea acum si cine vorbea. Era o fata bronzata cu par pana la umeri. Avea un maieu si pantaloni scurti pe ea, si restul era doar iarba. Apoi, ca un film cu sonorul decalat cu cateva secunde, auzi si vocea, clara:

„Eu as vrea sa mor inghetata. Pentru ca incepi sa halucinezi dulce”.

Recunoscu fata. Stia acum ca nu era vis, era o amintire. Statusera amandoua intr-o zi de vara, spre ora sase, pe un deal, sub un cires batran. Ea descoperise cu uimire ca nu mai fusese demult acolo, ca nucul batran disparuse si ciresul incepuse sa se usuce. Ii povestise si fetei de nucul batran, de cat de mare era si cum ti se inverzesc mainile de la nuci, apoi se innegresc si par murdare. Erau intinse pe iarba si dupa ce se jucasera amandoua cu norii, transformandu-i intr-o vrajitoare, catel cu covrig si crocodil, venise intrebarea. Ciudat, nu isi mai amintea ce ii raspunsese fetei. Nu isi mai amintea nici…

„O doamne. Cred ca se duce. ”

Suspinele revenisera si mai auzi un planset puternic. Cineva o lua de mana. Nu reusea sa-si deschida ochii deloc, si parca nici nu avea chef. Picase intr-o amorteala dulce, doar un gand nu o lasa in pace.

„Cum vrei sa mori?”

Ii sopti in gand numele fetei, si ii rasari in minte instantaneu imaginea ei, intinsa pe spate, cu fire de iarba amestecate in par, cu genunchii ridicati, si mainile amadoua incrucisate pe burta. Parca privea o poza.

„Cum vrei sa mori?”

Cand isi aminti, uita totul.

 
2 comentarii

Scris de pe Iulie 11, 2012 în Uncategorized

 

Despre dezamagiri

Draga fost-potential bun prieten,

Nu, nu sunt curva pentru ca in club am o tigara in gura, o sticla de bere in mana si sunt prietenoasa cu toata lumea. Nu sunt curva pentru ca am scris pe blog ce cred eu despre relatii cand eram intr-o relatie sufocanta. Nu sunt curva pentru ca nu ai vrut sa ma cunosti, si nici pentru ca zgarii cu unghia un milimetru dintr-un iceberg si crezi ca l-ai sfaramat in mii de bucati pe care le stii pana la ultima molecula. Nu sunt curva pentru ca tu esti copil inca, plin de prejudecati si principii pe care le crezi adevaruri absolute, si eu ies cu totul din tiparul lor. Nu te condamn pentru ele, atata timp cat ti le pastrezi linistit pentru tine. Dar tu mi le torni in cap intr-un mod pe care il crezi subtil in timp ce eu sunt intr-un spatiu restrans cu tine de unde nu pot sa-ti spun la revedere in secunda doi. O faci constient, cu infumurarea unui mosneag care le-a vazut si le-a trait pe toate, pe care nu il mai mira nimic, ori tu esti doar un baiat de Poli. M-ai fi scutit de multi nervi daca iti vedeai limitarile.

Draga feministo,

Nu, nu te umilesti daca gatesti pentru barbatul tau si nici nu iesi in pierdere in fata societatii daca dai cu aspiratorul o data in plus fata de el. Sunt unele lucruri pe care tu le poti face mai repede si mai bine, si din moment ce el repara clanta si schimba becul, statutul tau de femeie cu drepturi egale cu ale lui iti iti sugereaza ( ca sa nu zic ca te obliga ) sa cobori de pe tron si sa faci o mancare. Esti doar o ipocrita daca te simti lezata ca schimbi asternutul si el e la o bere cu prietenii, de fapt vrei sa fii tratata ca o printesa, dar in acelasi timp vrei drepturi egale cu sotul tau. Vrei sa faca el cafeaua, dar uiti cum te-ai uitat ca o curca in lemne cand a trebuit sa asamblezi robotul de bucatarie. Coboara de pe piedestal si nu te uita cu un zambet superior la mama cu doi copii dupa ea care face cumparaturi de una singura.

Draga vecine care o faci pe Elena Udrea curva,

Ai ramas in Evul Mediu si as vrea sa spun ca esti singurul, dar am vazut multi ca tine. Crezi ca o femeie nu poate ajunge in politica, si in general in orice pozitie de putere ( sefa, manager, etc)  decat prin a se culca in stanga si in dreapta. Mintea ta de mascul alfa nu pricepe nimic din societatea de azi. Ai o sotie pe post de sclava, care iti spala sosetele si iti creste copiii, pe care o lasi sa treaca in fata ta pe usa doar pentru ca trebuie sa ii acorzi cateva privilegii, care te fac sa te simti generos, bine-crescut si, din nou, superior. Ii faci observatii cand e la volan pe ton ingaduitor, ca d’eh, e femeie. Critici cu voce tare pe tipa cu fusta scurta de pe strada, dar in interior iti curg rauri de bale si stii ca nu mai poti sa o futi, pentru ca esti batran, chelesti, ai burta sau esti prea prost. Asa ca zici „curva” si treci peste frustrare cu succes. Pe colegele de servici le iei peste picior intr-un mod prea putin subtil, si ti-ai atras diverse porecle, printre care „porcul ala sexist” se aude cel mai des. Iti doresc din inima sa ai sef o femeie, si de cate ori iti da ceva de facut sa mori un pic pe interior.

Draga fata proasta,

Dansezi doar din fund, mergi afectat pe tocuri si pozezi doar cu mana in sold. Nu, nu esti cea mai grozava tipa din club doar pentru ca te abordeaza toti baietii, majoritatea dubiosi, dar nu numai. Nu, nu ii atragi prin frumusetea ta, gratia ta sau dansul tau. Ii atragi pentru ca arati abordabila. Nu vin la tine ca sa aiba o conversatie in care sa-ti admire inteligenta. Vin la tine pentru ca vor sa se culce cu tine. Nu te mai spala nervoasa pe maini la baie, urland cat poti de tare, sa auda si restul fetelor mai putin grozave ca tine, ca ce tupeu avea taranul ala, chiar nu vede ca nu e de nasul tau?? Prietenii cu care vii isi iau frecvent bataie din cauza ta, pentru ca nu poti sa vii cu haine opace pe tine macar in punctele esentiale.

Uneori sunt prea dezamagita ca sa maschez totul intr-o poveste. Uneori simt nevoia sa nu fiu subtila si nu pot sa ma mai folosesc de masti si alte personaje. Uneori vreau doar sa fiu directa: imi lasati un gust amar.

 
2 comentarii

Scris de pe Mai 28, 2012 în Uncategorized