RSS

Arhivele lunare: Aprilie 2012

Dupa cinci ani

Stiam ca nu o sa-mi scrii. Simteam prin toti porii ca minti, dar am inchis ochii o clipa ca sa-mi stapanesc dezamagirea ca e nevoie de asemenea minciuni intre noi. Nu te-am mai vazut de cinci ani, si totusi printre primele cuvinte ai spus o minciuna.

Mi-ai spus ca ai ajuns in Bucuresti de cateva zile. Am fost usurata ca nu mi-ai spus ca ai fost ocupata si de-aia nu m-ai sunat sa ne intalnim. Apoi mi-ai zis ca aveai de gand chiar in seara aceea sa-mi scrii un mail. Ca pe vremuri, si ai zambit. Cand te-am rugat sa mi-l scrii oricum, ai zambit din nou si ai dat din cap.

Nu mi-ai scris. Am intrat pe rand, pe fiecare adresa de mail pe care o aveam, de zeci de ori. Stiam ca o sa-mi scrii pe cea veche, din liceu. Alta nu aveai. oricum. Dar am intrat pe toate, desi stiam ca nu o sa-mi scrii.

Te-ai schimbat in cinci ani. Iti sta bine cu tocuri, dar te preferam cu tenisii tai rupt. Arati superb cu parul cret, pana la barbie dar nu face decat sa-mi aminteasca de vremurile in care imi treceam mana prin el, pana la varfurile care ajungeau la talie. Stilata. Si totusi, imi placea salbatica si naturala.

Am auzit de tine in ultimii cinci ani. Am citit de zeci de ori toate articolele despre tine care apareau in ziare. Le am pe toate, in sertarul de la birou. „Mandria tarii noastre”, „ne mai spalam rusinea dincolo”, „Romania are si ea valori”, „romanii sunt cei mai tari”, toate comentariile astea de sub articolele online ma umpleau de un dispret amestecat cu ura. Ce stiau toti dobitocii astia adulatori despre tine? Ce stiau despre felul in care dansezi? Despre cum scrii, mancand cuvinte? Despre cum numai tu poti sa inventezi cuvantul „vrabete” din graba sa-mi trimiti mailul mai repede? Despre cum iti lucesc ochii cand te entuziasmezi? Ce stiau despre promisiunea noastra? Ce stiau ei despre provocarea pe care ti-am aruncata in fata, acum sase ani? Stiam ca o sa pierd, stiam durereos de bine ca o sa pierd, si totusi te-am provocat, ca sa cred ca am si eu o contributie in viitorul tau care stiam ca va fi stralucit. Ca sa cred ca o particica din tine se gandeste la mine cand desenezi pana dimineata la trei. Ca sa cred ca atunci cand te culci obosita dupa nopti nedormite la birou, 0.03% sa fie si datorita provocarii din iarna aia.

In timp ce eu ma inecam in alcool si tigari, tu faceai proiecte. In timp ce eu picam examene, tu castigai burse si vizitai tari in care eu nici cu gandul nu reuseam sa ajung. Ma trezeam noaptea urland numele tau si stiam ca nu mai am cum sa ajung vreodata la tine. Iti scriam despre victorii imaginare si ambitii false, incercand sa nu te pierd.

Dupa patru ani, m-am trezit intr-o dimineata scriindu-ti un mail. Ajunsesem la sase sute de randuri, cand mi-am dat seama ca nu iti scriam tie. Mi-am dat seama ca ma prosteam insistand pe o cale care nu mi se potrivea, doar pentru a nu pierde, cand eu pierdusem demult.

Se fac unsprezece luni de cand nu am mai pus gura pe alcool, dar desigur, tu nu ai de unde sa stii asta. De-asta nu te-am oprit in timp m-ai pupat pe amandoi obrajii si ai plecat. Ne-am despartit la intersectie, si dupa zece metri am intors capul sa ma uit dupa tine. Cum mergeai pe tocuri, cu capul in sus. Fara sa te intorci macar o data.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 9, 2012 în Uncategorized

 

E mai interesant daca musti din el si sari de la doi metri

„Nu serios acum, chiar trebuie? De ce un castravete murat? Suna ca un inceput de literatura proasta. Lasa-ma sa continui eu povestea. Sunt un personaj dintr-o carte. Sau si mai bine, un personaj dintr-o poveste pentru copii. Una originala, pe cat poate. Si totusi, de ce nu gaura din perete? Da-o dracu…De ce nu urma de creion de pe zid la un metru distanta de podea cand incercam sa ma masor la 6 ani? Pe bune, un castravete murat? Chiar trebuie? Ce dracu….”

„Incearca. Si sotul tau mi-a spus ca ai probleme de comunicare. Te-as minti daca ti-as spune ca e un exercitiu standard folosit de toti psihologii. Dar e deja a patra sedinta, si nu ai scos un cuvant. E prima oara cand aud ceva de la tine, inseamna ca functioneaza”.

„Asculta tanti, sunt o tipa ciudata. Ce dracu, daca sotul meu a insistat atat sa merg la psiholog, deja ai indicii, nu? Dar totusi, si pentru mine e prea mult. Adica ce dracu sa-i spun?”

„Ce vrei. Ce ar trebui sa-mi spui mie. Ti-am pus atatea intrebari, de ce nu incerci sa raspunzi macar la una uitandu-te la el?”

„La castrevete? Doamne, nu-mi vine sa cred ca fac asta.”

*

*                *

*                *                *

„A trecut deja o ora, nu-i asa? Pot sa plec? Nu pot sa vorbesc cu un castravete murat si gata. De fapt, cred ca ar trebui sa-l consideri un semn bun….. Ce dracu… acum nu mai zici tu nimic… Alooo? Tanti? Pot sa plec sau nu?…”

*

*                *

*                *                 *

„Uite care e treaba, zbarcitule. O sa-ti zic cateva chestii, si tu o sa te prefaci ca nu le auzi. Sa nu imi raspunzi.E mai bine pentru amandoi asa. Cand ma enervez injur mult si am senzatia ca orice mi-ai spune m-ar calca pe nervi. Hai sa ne prefacem ca esti psiholog, vrei? Nu pot sa comunic decat daca intru intr-un rol. Am mai citit o carte asa, nu mai tin minte cum se numea. Printre altele, vorbea de un tip si o tipa care erau actori. Nu erau in stare de nimic in afara scenei. Si totusi s-au indragostit, s-au casatorit dar se ducea pe rapa tot pana cand cineva si-a dat seama ca doar jucand un rol traiau cu adevarat.Doar jucand fiecare cate un rol puteau fi indragostiti unul de altul. Toata casnicia lor asta au facut. Au interpretat piese, roluri, personaje. Daca vrei o marturisire, trebuie sa ma prefac ca esti psiholog, si nu un castravete murat. Si eu clientul. Deci incep, fii atent. Nu nota. Nu e nevoie. Am suficienta imaginatie cat sa ma prefac ca te vad notand ce zic. Deci incep.

Nimic din ce am facut in copilarie nu e demn de mentionat. Trec si peste primii ani de liceu. Intr-a zecea m-am imprietenit cu o tipa. Cu o colega. Ii uram fara discriminare pe toti din clasa, dar ea era altfel. Am remarcat-o prima oara dupa doi ani. Ma durea undeva de colegi, de profesori, de scoala si de tot ce tinea de realitatea imediata. Si totusi, intr-o zi am vazut-o. Statea pe scarile de la intrare, cu fata in palme si cu ochii inchisi. Nici nu ar fi putut altfel, ii batea soarele direct in fata. Si totusi, ceva m-a impresionat la scena respectiva. Am inceput sa fiu mai atenta la ce se petrecea in clasa, Am inceput sa fiu mai atenta la ea. Stateam in ultima banca, si vedeam cat de des se uita pe fereastra.

Intr-o zi mi-a cerut un creion. Ala a fost inceputul prieteniei noastre. Un creion, nu ti se pare super firesc? Colectiona brichete. Avea un dulap mare in camera, plin cu brichete. Cateodata lua una si o aprindea. O tinea aprinsa pana incepea sa o friga la mana. Acum cand ma gandesc, pare destul de ciudat, dar atunci nu am bagat in seama prea mult asta.

Am ramas prietene si pe timpul facultatii. Ne-am scris scrisori, ca sa para relatia noastra mai interesanta. Nu scriam niciodata mailuri si nu ne telefonam. In ultima scrisoare i-am scris de un profesor idiot de la facultate. Am tunat si am fulgerat impotriva lui pe trei pagini. Daca as fi stiut ca e ultima, i-as fi scris ceva mai interesant si mai plin de inteles. M-a sunat mama intr-o dupa-amiaza de joi. Imi amintesc si acum, ma pregateam sa plec in Carrefour si am luat o gura de cafea inainte sa ies pe usa. M-a sunat sa-mi spuna ca a fost un incendiu.

Fusese un incendiu la ea in apartament, acasa. Pornise din camera ei, si arsese de vie, in plina zi. Se presupunea ca dormea si nu s-a trezit decat prea tarziu. Au gasit bucati de piele si unghii langa fereastra. Probabil a vrut sa sara pe geam, zicea lumea. Dar eu am stiut. Stiam. Stiu.

S-a sinucis. Imi aminteam doar fata ei scaldat in lumina soarelui, din ziua aceea.

O sa crezi, ridatule, ca asta ma face sa am probleme acum. Esti un dobitoc daca crezi ca e asa simplu. In realitate, ma gandesc rar la ea. Au trecut 20 de ani…

De fapt, incepi sa ma enervezi. Stii de ce? Faci parte din comunitatea castravetilor murati din borcan, multi probabil. Semanati toti, si stati acolo la gramada. Semanati cu o familie de prosti. Si uite ca unul se educa. Devine psiholog si e scos din borcan, si mare sarbatoare. Scade si nivelul zemii din el. Ce dracu contine zeama aia, chiar asa?

Viata mea e cat se poate de plata. Nu se intampla niciodata nimic. Dupa facultate, am inceput sa dau interviuri ca sa ma angajez. M-au respins douazeci si doua de firme. M-am gandit sa plec intr-o calatorie de regasire a sinelui, cum am vazut intr-un desen. Cu bicicleta, in jurul tarii. Te asteptai sa zic in jurul lumii, nu e asa? Nu aveam atata timp si atatia bani. Numai ca mi-am dat seama ca incepusem sa ma gandesc oarecum fericita ca o sa slabesc de la atata miscare, si am abandonat proiectul, scarbita de mine. De unde si atata profunzime, zau asa…

A doua zi m-am dus la al douazeci si treilea interviu si, asa cum te asteptai probabil, m-au acceptat. Cel mai palpitant lucru care mi s-a intamplat in urmatorii cinci ani a fost cand am cazut la metrou jos, intre sine, cand asteptam trenul. Intotdeauna m-am gandit ca nu e nicio problema daca o sa cad, ca e loc destul sa ma retrag langa perete, dar oricum stateam mereu in capatul opus din care venea. Nu s-a intamplat nimic, mai erau trei minute pana sa vina. Am avut destul timp sa ma urc inapoi. Oricum, pentru trei minute atentia a douazeci si ceva de oameni a fost indreptata asupra mea.

Nu serios, de ce trebuie sa vorbesc neaparat cu un castravete murat? Plec acasa, tanti. M-am plictisit. Nu mai revin sa stii. Il iau cu mine totusi, m-am atasat oarecum de el. La revedere.”

Am iesit pe usa si am grabit pasul. Cand am ajuns dupa bloc, m-am asigurat ca nu ma vede nimeni, am apasat pe butonul de la curea si am deschis portalul. Am muscat din castravete si am sarit in el, de la doi metri distanta. Intotdeauna sar de la doi metri. Pare mai interesant.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 8, 2012 în Uncategorized

 

Ora trei sub jumatate de luna

Era o noapte de vara apasatoare ca oricare alta. Era sesiune, era un aer imbacsit pe holul caminului, miros  de tutun, mancare gatita si mizerie adunata de cateva generatii de studenti, fara sansa de a fi spalata vreodata.

Am iesit din camera cand colega si-a inceput ritualul inainte de culcare. Cu pachetul de tigari in buzunar si un leu pentru cafea, am traversat coridorul de la etajul doi, trecand printre un grup de baieti fumand nervosi si rasfoind niste cursuri. Mi-am pus castile in urechi si am coborat scarile cand au inceput primele acorduri din Zetsubou Billy.

„Towa ni utsu kono ichi peiiji
Hakanai senpou sono me ni
Aigan sezumo hou ni aku tsunagou rou he”

Regia era animata ca de obicei, in ciuda faptului ca era marti noaptea ora trei. Parea cu totul altfel insa din cauza rockului din casti. In timp ce curgea cafeaua in paharul de plastic, ma intrebam ce dracu caut aici. Eram anul trei si nu reuseam inca sa ma adaptez desi ma prefaceam destul de bine. Am luat cafeaua si mi-am amintit privirile colegilor mei in prima zi de facultate cand m-am simtit datoare sa le spun ca nu instalasem  Windows-ul niciodata in mijlocul discutiei lor despre GeForce.

Nu puteam sa zic ca se schimbasera multe de atunci. In continuare nu ma interesa ce faceam la facultate, dar imi crescuse in schimb respectul pentru colegii mei care isi faceau constiincios fiecare tema si mergeau la fiecare laborator si care probabil invatau la ora respectiva.

Traversand podul am trecut pe langa un baiat care se sprijinea de balustrada si se uita la luminile reflectate in Dambovita. Probabil anul intai, in noaptea dinainte de examen, cand ai o predispozitie cu totul aparte pentru dramatism amestecat cu simt artistic. Se schimbase melodia si Akeboshi canta despre prima chitara si isi ruga iubita sa-l priveasca in ochi.

Pe strazile paralele din campus alergau cativa baieti solitari si un cuplu mergea cu rolele. Amintirile despre prima zi de facultate navaleau in continuare. Bancul cu cyber sex spus de un coleg, prezentarile si grupuletele formate de cei care se cunosteau deja. Primul seminar de analiza matematica si emotiile cand asistentul a ales un numar la intamplare de pe lista de prezenta. Pauza si prima cafea cu lapte dintre sutele care au urmat.

M-am oprit pe o banca si mi-am aprins o tigara. Luna mancata pe jumatate statea aiurea pe cer. Cel mai tare ma enerva cand era jumatate, parea efectiv inutila. M-am asezat pe banca de vis-a-vis ca sa nu o mai vad. La patru banci distanta se vedea o silueta intinsa. Am luat o gura de cafea.

Flasback-uri din prima zi de facultate imi reveneau in minte. Cursul de fizica, la care mi-am rotit ochii prin sala EC004 sa vad ce colegi de serie am. Imi amintesc ca ma intrebam daca o sa ma indragostesc de vreunul din ei in timp ce profesoara umplea tabla dupa tabla. Se lasa seara si lumina neoanelor depersonaliza atmosfera.

„Da-mi si mie un foc, te rog.”

Am tresarit si mi-am scos castile din urechi. Ridicand ochii am descoperit ca silueta intinsa pe banca apartinea unei fete si se apropiase de mine fara sa simt nimic.

Mi-am scos bricheta din buzunar si i-am intins-o. Avea un par lung, ciufulit si era imbracata in pantaloni scurti si un tricou larg. In lumina flacarii de la bricheta am vazut ca era bruneta si avea trasaturi de o frumusete clasica, cumva intrerupta de cercelul din spranceana.

„Mersi.”

Am mormait un raspuns si m-am pregatit sa-mi pun la loc castile in urechi cand am vazut ca nu avea de gand sa se intoarca la locul ei. In schimb, si-a intins mainile cat de larg a putut incercand sa cuprinda parca toata noaptea. Sau poate luna din spatele meu. A ramas asa vreo douazeci de secunde, cu ochii inchisi, lasandu-mi timp sa observ toate detaliile. Lumina de la bec batea fix pe ea, asa ca am reusit sa vad ca pe tricou scria „Fuck off” si ca avea picioare extrem de fine, anticipand talia subtire care doar se ghicea. Avea o bratara de piele cu zimti la mana si balerini in picioare. Fara nicio explicatie s-a asezat apoi pe banca langa mine si a tras indelung din tigara.

Mi-a trecut prin cap ca parfumul ei era exact cum imi imaginam ca miros irisii inainte sa descopar ca nu au niciun fel de miros. S-a aplecat apoi si a incepus sa smulga firele de iarba care se iveau prin asfalt.

„Am vrut sa ma sinucid azi.”

Smulgea in continuare firele de iarba, ca un copil incapatanat care nu vrea sa se uite in ochii mamei care il cearta.

„Am picat azi pentru prima data un examen. Am invatat pentru el, dar pur si simplu nu am reusit sa-mi amintesc nimic in ora aia jumate cat a durat. Am ajuns in camera si am tras draperiile, am dat drumul la muzica si am luat un cutit. Avea zimti, si m-am gandit cat de groaznic e sa simti zimtii in vena. Imi venea sa vomit in timp ce ma uitam la el. Am rascolit dupa altul si am dat cu cotul intr-un pahar. A cazut si s-a spart si m-am taiat un pic la picior.”

Mi-a aratat o zgarietura invizibila pe picior cu o oarecare mandrie.

„A inceput sa curga sange si m-am repezit sa vomit in chiuveta. Mi s-a facut frica de zimti, asa ca am strans cioburile si am iesit pe coridor. Mi-am aprins o tigara si am inceput sa plang”.

Ma uitam la ea si imi dadeam seama ca nicio secunda nu isi punea problema ca as putea sa o ridiculizez.

„Am fost prima din an pana acum. Trei ani de zile nu am facut decat sa invat, sa fumez si sa beau cafea. Trei ani de zile nu am gandit altceva decat integrale, circuite si programe. Trei ani de zile pana cand am vomitat azi nu mi-a trecut prin cap ca pierd vremea.”

S-a intors spre mine si am simtit ca vrea sa zic ceva.

„De ce?” am intrebat bajbaind intr-un mod idiot dupa ceva mai inteligent. Se uita in continuare la mine si am luat o gura de cafea ca sa castig timp. „Adica… de ce crezi ca ai pierdut vremea?”

A inceput sa smulga din nou firele de iarba.

” Ai prieten?”

„Nu…”. Brusc, am simtit nevoia sa ma apar. „Trec printr-o perioada ciudata, si nu am suflu pentru o relatie. Nu ca nu as avea timp, dar…” Am lasat fraza in aer, nestiind ce sa mai zic.

„Mai da-mi un foc, te rog.”

I-am aprins eu de data asta bricheta si i-am simtit degetele peste ale mele cand s-a aplecat deasupra ei.

„Eu sunt virgina” a zis ea sufland fumul in sus.

Am incercat deconcentrata sa-mi explic fiorul de la contactul cu mana ei calda in timp ce imi aprindeam si eu o tigara.

„Nu ca nu as fi avut ocazia… doar ca nu am vrut. Nu m-a interesat. Nu m-am gandit pana acum la sex. Cum e?”

„Cum e… cum e cand faci sex?”

„Da”

Placut. Cald. Intim. Ametitor. Deconcentrant. Arzator.

„E oarecum imposibil sa-ti descriu, sau cel putin nu imi vine nimic in minte acum”.

Tigara ei avea o aroma dulceaga si oarecum familiara.

„Merg rar acasa. Merg rar pentru ca ai mei nu stiu ca fumez. Ar suferi ingrozitor daca ar sti. Nu reusesc sa rezist mai mult de doua zile fara tigari si ma enerveaza ideea de a ma furisa.”

Unde am mai simtit aroma asta dulceaga? De data asta isi continua monologul fara sa para ca vrea vreun raspuns.

„Cand eram mica scriam povesti. Am gasit caietul acum doua luni si m-am rusinat de ce copilarii scriam. Cu toate astea mama imi citea cu placere prostiile si ma lauda de fiecare data. Nu pot sa-i spun ca fumez”

Parca era tot noapte. Parca era multa lume.

„Cu tata nu reusesc sa am vreodata o discutie serioasa. Toate problemele si deciziile mele au ajuns la el prin intermediul mamei. Tot prin ea imi transmitea parerea sau sfatul. Ciudata relatie mai am cu el”.

Black Stones Cherry. Fumasem si eu o data la o petrecere. Au un gust ingrozitor.

„Pot sa iau si eu o gura de cafea?”

I-am intins paharul de plastic cu cafeaua deja rece din el. A sorbit concentrata din el.

„Mersi”.

Am dus automat paharul la gura apoi, infiorandu-ma din nou cand am simtit gustul tigarii pe marginea lui. Ce naiba…

„Imi place sa invat noaptea. De fapt, numai noaptea pot sa invat. Nu am mai dormit din generala in timpul noptii”.

Nu am mai facut sex demult. Asta trebuie sa fie.

„Ai fost vreodata in Club A?”

„Da”, am soptit cu o voce gatuita.

„E ciudata senzatia care mi-o da coboratul scarilor acolo. Se ingusteaza la un moment dat si imi dau senzatia de cadere in gol. Cand ajung jos si stau la rand la garderoba, simt ca nu mai exista nimic din viata mea si din gandurile mele. Simt ca ma privesc din exterior in timp ce astept la coada. Simt doar oamenii din jur, dar intr-un mod cu totul nematerial. Exact opusul a ceea ce simt acum cand stau langa tine”.

Sunt convinsa ca inima mea a sarit o bataie atunci. Am dus paharul de plastic la gura dar nu mai era nimic in el. Imi simteam gura uscata.

„Cred ca in douazeci de ani de acum inainte o sa fiu moarta probabil, dar daca nu, as vrea sa fiu scriitoare. Sa stau noapte la birou langa o cafea si sa scriu despre fostele iubiri. Tu ce vrei sa faci peste douazeci de ani?”

„Vreau sa fiu presedinte”, i-am zis fara nicio urma de jena in glas. „Sa stau noaptea la birou langa o cafea si sa ma gandesc la o crestere de impozit”.

„Nu e foarte diferit, nu e asa?”

Am simtit aroma dulceaga a tigarilor in gura in timp ce ma saruta. Am simtit parfumul irisilor invaluindu-ma in totalitate. I-am simtit limba mangaind-o pe a mea in timp ce imi schimbam parera despre tigarile Black Stones. M-a cuprins vidul. Placut. Cald. Intim. Ametitor. Deconcentrant. Arzator.

Imi simteam urechile vajaind dupa ce si-a desprins gura de a mea. Mi-a luat mana intr-a ei si m-a ridicat de pe banca. Am inceput sa mergem si nu imi pasa daca mergem spre patul ei sau spre un bar. Aveam chef sa ma uit la luna.

 
Un comentariu

Scris de pe Aprilie 6, 2012 în Uncategorized