RSS

Arhivele lunare: Ianuarie 2012

Prea multa libertate

Daca am fi personajele unei carti, am avea doar independenta detaliilor nescrise. Nicio carte nu poate da viata in totalitate unui personaj. Ca sa scrii o carte ai nevoie de imaginatia cititorului.

Daca suntem si personaje si cititori in acelasi timp? Daca a fost scrisa povestea noastra si viata pe care o traim e de fapt ce nu a fost spus in carte?

Oare detaliile astea ar schimba ceva din viata noastra de marionete? Ma indrept sigur spre o viata care e numai a mea. E unica, si imi bat joc cum vreau de ea. De-aia renunt cand am chef, pentru ca sunt propriul stapan. De-aia renunt inainte sa incerc ceva. De-aia pierd tot.

Si daca nu e asa? Daca idiotul de autor a dat viata unui personaj nesemnificativ intr-o dupa-amiaza de iarna? Daca ii era frig si se plictisea si in loc sa bea o cafea m-a creat pe mine?

Cei mai enervanti oameni sunt aia care nu stiu ce vor. Asa ca domnul scriitor s-a razbunat pe vremea de afara si a creat o tipa care habar nu avea cum sa traisca. Incepe sa-l pasioneze ura cu care scrie, se grabeste si uita sa spuna ce culoare au ochii ei. Cu independenta asta castigata m-am hotarat sa am ochii caprui.

Nici macar nu vrea sa construiasca un personaj tragic. Nu vrea sa inspir mila, vrea sa enervez. Intotdeauna e intr-o carte un personaj care enerveaza invariabil. Un personaj care nu are parte de simpatie nici macar din partea autorului. Pe care il creeaza cu sadism, pentru ca a trebuit sa-si mai puna o patura pe genunchi.

Du-te dracu, stimate scriitor.Ai scris doar un capitol despre mine, cat sa-mi dai iluzia libertatii. Si cu asta m-ai omorat de fapt. Ca eu nu stiu ce sa fac cu libertatea. In sadismul tau criminal, mi-ai dat optiunea sa-mi aleg prea multe.

Ceaiul pe care i l-a adus nevasta-sa nu are lamaie in el, asa ca se hotaraste sa abandoneze capitolul la care lucreaza. E scris cu stil, asa ca nu-l sterge, dar nu-l mai continua. S-a dus sentimentul de insatisfactie, asa ca lasa partea asta din roman neterminata. Treaba ei.

Imi da prea multa libertate, al dracu. Nu vrea sa imi termine povestea, doar pentru ca nu avea lamaie ceaiul. Si eu ce aleg de aici?

Nu stiu ce sa fac cu atatea optiuni, asa ca aleg sa nu fac nimic. E cel mai sigur. Cu gandul asta am pornit sa traiesc.

Ma invart intr-o lume cu personaje care se trec prin viata cu infumurarea omului care e sigur pe ce face. Stiu exact unde vor sa se indrepte, fara sa-si dea seama ca se indreaptau intr-acolo inainte sa aiba dorinta de a o face. Ma agat si eu cu disperare de decizia luata.

Au mai fost personaje ca mine. Neterminate din neglijenta, din plictiseala sau din razbunare. Poate ca stii povestea drobului de sare.

Eu sunt femeia care plange.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 29, 2012 în Uncategorized

 

Despre moarte

Moartea e obscena. Orice posibil scenariu mi-as imagina, tot obscena ramane.

Presupunem ca esti printre cei 0.01% care au sansa sa moara eroic. Presupunem, mai mult, ca moartea ta provoaca o schimbare in bine in lume. Eh, pe naiba, de ce sa gandim cu capul in cutie. Daca tot ne dezmatam, hai sa presupunem ca moartea ta aduce toti oamenii mai aproape. Ca vecinul rasist o sa imbratiseze tiganul dupa care scuipa in fiecare dimineata. Ca Guta incepe sa cante despre dragostea fata de dusmani. Ca arabul se pupa cu americanul si hotarasc ca vor sa traiasca in aceeasi tara. Romanii dau declaratii la televizor despre cat de mult il iubesc pe Basescu. Chuck Norris organizeaza acte de binefacere in filme. Traficantul de droguri incepe sa imparta miere. Din pistolul criminalului iese confetti. Violatorul cade la picioarele victimei si o cere de sotie. Radioasa, isi lasa fusta in jos si accepta.

Deci esti erou. Dar corpul tau fara suflet e obscen de gol. Nu poti sa te aperi de atingeri. Nu poti sa raspunzi unei atingeri. Nu poti sa stergi lacrima care a cazut pe obrazul tau. Se prelinge sadic spre gat. Nu poti sa opresti gandul verisoarei care ii priveste excursia pe obrazul tau. „Daca ar fi in viata, si-ar fi sters-o”.

O face ea in locul tau.

Nu mai e nimeni acolo, si totusi lumea plange uitandu-se la corpul tau. Umbre pe pereti de la lumanari, desi nu crezi in Dumnezeu, nu ai avut niciun cuvant de spus. Miroase a inmormantare si e vina ta.

E nasol, pentru ca in fond esti singur. Ai salvat lumea, in cazul fericit, dar tot singur mori. Te inghesuie intr-un cosciug in care ramai de aici incolo. E ca dracu, pentru ca la asta se gandeste si prietenul tau cel mai bun. Ar avea chef sa te urmeze.

Toata suferinta aia e obscena, pentru ca nu ai ce sa faci. Esti mort, si nu esti acolo, dar undeva in sufletul sotiei tale inca mai zace o scanteie de speranta ca e doar un cosmar. Sau ca ai facut o gluma proasta. La naiba, orice e mai plauzibil decat moartea. Adica, pana la urma, ai murit eroic, suna ca un film. Ai fost doar un contabil, chestiile astea nu se intampla contabililor. In cazul extrem, mureai in timpul unei partide de sex cu o necunoscuta blonda. Asta era maximul credibil. Dar ca se discuta despre pacea mondiala datorita tie e la fel de absurd ca un inorog verde.

Matusa pe care nu ai mai vazut-o de 13 ani se agita la telefon. E o problema cu comanda de batiste, si sa fie ea a dracu daca or sa fie probleme la o inmormantarea cand e ea aici. Face cacofonii intr-una cand se enerveaza.

Pustiul de 7 ani al vecinilor se holbeaza fascinat la tine. Probabil nu pricepe o iota, dar tace si nu pune intrebari. Se uita aiurea la tampitul care face poze.

Adica de ce dracu iti fac poze? E cineva vreodata care o sa vrea sa se uite pe ele?E vreun om intreg la minte care o nu o sa le arunce intr-un sertar din biblioteca intr-un plic galben? Oare idiotul o sa scoata mai multe exemplare si o sa le imparta la rude?

Atmosfera devine si mai nasoala cand vine preotul. Oficial, esti mort si oficial te inmormanteaza, si sotia isi spune ca e cam ultima sansa sa te scoli de acolo.

Preotul face semnul crucii si cretinul nu se lasa, gaseste un unghi bun sa prinda si cosciugul, si preotul, si privirea terminata a fratelui.

Afara e soare si e nasol ca nu simti caldura. E pe sfarsite treaba, acum te poarta 6 baieti voinici pe umeri pana la biserica. Ala blond e speriat de moarte ( de moarte, do you see what I did here?) ca o sa se impiedice si o sa cada toti cu sicriu cu tot.

Obscenitatea ajunge la apogeu cand pun capacul peste tine si te lasa in jos in groapa. In fond, nu au niciun drept sa faca asta. Nu au dreptul sa te bage acolo si apoi sa plece sa manance. Te apuca brusc egoismul si iti doresti sa se duca dracu toata pacea mondiala, numai sa nu te lase acolo.

Cineva sa faca cucuveaua aia sa taca. Iti da fiori pe sira spinarii si e enervant ca nu ii simti. Macar daca ai putea sa bantui pe cineva. Te simti umilit. Singur. Mort.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 27, 2012 în Uncategorized

 

Etichete: , , , ,

Cum ma indragostesc (ziua 2)

„Pana la 23 de ani mi-a fost frica sa traiesc. Eram asa al dracului de inspaimantata ca mi-am gresit meseria, ca nu-mi traiesc viata cum imi place, ca nu devin ceea ce vreau sa devin, incat nu traiam de fapt. Mi-era frica de momentul in care o sa mor, cand ma uit in spate si imi dau seama ca mi-am irosit toata viata. Si nu mai am ce face. Mi-era firca de „prea tarziu”.

Mi-era frica si de umbra mea. Frica sa nu ma desconsidere prietenii, frica sa nu imi dezamagesc parintii, frica de o relatie serioasa, frica de tigari”.

Reporterul ridica o spranceana.

„Serios, mi-era frica de tigari. Nu fumasem niciodata in viata mea, pentru ca simteam ca in momentul in care am pus gura pe tigara o sa devin dependenta. Nu eram idioata, stiam ca nu pot creea dependenta atat de rapid, doar ca intotdeauna am crezut ca sunt genul de om care devine dependent. Ca o sa sfarsesc ca matusa alcoolica care isi suna nepotul sa o ia din bar la patru dimineata, sau pe un pat de spital cu cancer la plamani si cu dinti si unghii galbene, implorand pentru „o ultima tigara”.

In momentele de criza, ma vedeam stand pe podea, sprijinita de zid, cu tigara in gura si paharul de whiskey langa mine. Nu fumasem niciodata, dar simteam nevoia sa o fac.

Asa ca in fiecare dimineata imi beam cafeaua, imi imbracam fusta pana la genunchi si plecam la servici cu tocurile tacanind pe asfalt, aparent sigura pe mine. Lucram ca programator la o firma care imi platea un salariu decent, nu foarte grozav, pentru ca terminasem facultatea in cinci ani, nu in patru. Nu ma deranja sa fiu mediocra.

Imi amintesc o data cum, uitandu-ma la un episod din „Buffy, the Vampire Slayer” ( jur ca nu e asa idiot pe cat suna) cu ochii mariti in timp ce Buffy se lupta cu un vampir, mi-a trecut prin cap ca daca viata mea ar fi avut vreo legatura cu serialul ala, probabil eu as fi fost victima din episodul X. Patru secunde tacanit de tocuri pe asfalt, o secunda uitat inapoi, trei secunde mers mai repede, doua secunde uitat inapoi plus urlet, trei secunde sangele tasnind si tacere. Scena urmatoare.

In pauza de masa am coborat la cantina din cadrul companiei in care lucram. Mancam o ciorba de perisoare cand am vazut o foaie de hartie pe masa, langa paine. Era un biletel.

<<Daca ai putea schimba ceva din trecut, ce ai schimba?>>

Ei bine, nu e chiar genul de chestie pe care te astepti sa o citesti pe un biletel de langa painea ta, in timp ce mananci o ciorba de perisoare la cantina firmei in pauza de masa. Astea se pot intampla intr-o cafenea misterioasa de Lipscani, in timp ce iti bei a doua cafea.

M-am uitat in jur si l-am vazut. Barbatul ala nu avea ce cauta in cantina unei firme de programare. Si pentru cafeneaua misterioasa era prea mult. Nu are rost sa ti-l descriu, pentru ca nu as reusi nici intr-o mie de ani. Nu incerca sa ti-l imaginezi, e un efort inutil. Ochii aia…”

Scriitoarea trage aer in piept.

„Ochii aia aveau tot focul iadului si tot albastrul cerului in el. Toata ploaia si tot soarele, fara sa fie curcubeu. Aveau o mie de draci care dansau pe o iarba proaspat scaldata in roua.

Am luat un pix si am scris: nimic.

Anul ala am devenit fumatoare inraita timp de sase luni de zile, suficient cat sa consider ca sunt dependenta. Apoi m-am lasat.

Mi-am dat demisia si m-am inscris la facultatea de psihologie, la jurnalism si la drept. Lucram in tura de noapte ca barmanita la un club de pe Lipscani. Dimineata faceam dragoste cu el cand ieseam din tura, direct pe covor de cele mai multe ori. Ma ducea el in pat apoi.

In perioada aia am trait vreo trei vieti. Am sarit cu parasuta, am facut scufundari, am facut traseuri pe munte,am dansat in fiecare noapte, am invatat sa calaresc, am invatat sa gatesc, nu am ratat nici macar o zi de nastere a parintilor mei, si nici a prietenilor. Am inceput sa trimit diverse articole la toate ziarele care mi se pareau cat de cat decente, in ideea ca ma va accepta macar unul. M-au vrut toate. Am avut colaborari cu toate ziarele demne de mentionat din Romania. Dormea langa mine, si imi venea sa tip in fiecare dimineata de fericire, in timp ce facea cafeaua. Nu mai dormeam decat vreo cinci ore pe noapte. Nu era timp destul.

Nu avea rost sa incerc sa ma mai opun. Ma lovise chiar viata in cap. Ochii aia erau un fel de pompa imensa de fericire pentru mine. Am scris prima mea nuvela in trei zile. A sunat el la club, sa-i spuna sefului ca sunt bolnava. Am stat langa laptop si am tastat non-stop o zi si o noapte. In timpul asta el a lucrat langa mine, oprindu-se din cand in cand sa-mi mai aduca cate o cafea. Dimineata urmatoare am sters absolut tot si am luat-o de la capat. Seara urmatoare era gata, si toate noaptea m-a tinut in brate cat timp am dormit.”

Scriitoarea tace. O jumatate de ora, o ora. Incepe sa ploua.

 
Un comentariu

Scris de pe Ianuarie 19, 2012 în Uncategorized

 

Du-te dracu

Tu esti cel ciudat. Tu ma faci sa mor in interior cate putin cand te vad. De ce te mai vreau aproape oare? De ce vreau sa ma accepti?

De obicei stau departe de oamenii langa care ma simt aiurea. De ce insist? De ce mai vin la tine cand ma simt incompleta? Ca un pix fara pasta care mai sta din inertie pe masa. De ce de cate ori gresesc vreau sa fii tu cel care imi spune: „Nu-i nimic”? De ce alerg sa iti spun tie atunci si astept cu capul in jos sa imi spui ca ma ierti, desi fata de tine nu am gresit cu nimic? De ce nu imi spui niciodata ca ma ierti?

Cine dracu te crezi? Nu ai niciun motiv sa fii superior. Doar pentru ca stii ce vrei in viata nu te face mai bun ca mine. Doar pentru ca din intamplare esti in locul potrivit acum, si eu nu, nu it da niciun drept sa ma faci sa ma simt asa. Doar pentru ca eu te respect, te admir si te iubesc, nu iti da dreptul sa ma faci sa plang de cate ori sunt langa tine.

Poti sa te uiti la mine, te rog? Uita-te adanc in mine si spune ce vezi frumos. Uita-te la mine, fir-ai tu sa fii, si spune-mi ca ma vezi cu adevarat. Spune-mi ca nu trebuie sa ma schimb ca sa putem fii prieteni. Spune-mi ca nu trebuie sa fug de tine ca sa pot sa respir liber. Uita-te la mine.

Am renuntat sa lupt pentru atentia ta. Am obosit si ma face sa ma urasc si mai tare. Esti un tiran, si nici macar nu esti constient de asta. Vreau sa te scot din mine… Vreau sa plec de langa tine, dar nu fugind, pentru ca o sa ma intorc inapoi. Vreau sa plec incet, sigura pe mine, cum pleaca barbatii badass din filme in timp ce in spate explodeaza o cladire. Fara sa ma uit inapoi. Fara sa ezit, fara sa regret. Badass.

Renunt la tine. Si ca sa fie totul clar, iti zic: du-te dracu, nu am nevoie sa intru in sufletul tau. Si imi aprind si o tigara, pentru efect.

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 13, 2012 în Uncategorized

 

Cum ma indragostesc (ziua 1)

Sala EC004. In niciun loc stiut de mine nu bate lumina soarelui pe geam intre patru si sase dupa-amiaza asa dulce si cald cum bate in sala asta. Imi place cand cade o raza de soare pe cate un coleg si imi place la nebunie cand isi muta capul si incearca sa vada la proiector. Cursurile in EC004 au muzicalitate, pentru cei care asculta de ansamblu, si nu de explicatii ( probabil unul dintre motivele pentru care am atatea restante). Pe geam e numai aur.

In timp ce ma uitam unde ajunge raza dupa ce colegul s-a ferit de lumina, mi-a trecut prin minte ca nu am vazut nici macar un baiat in toata Politehnica sa se uite vreodata pe geam pentru doua minute. Probabil m-as fi indragostit de el.

Reporterul transpira abundent in salonul scaldat in lumina. Nu-i vine sa creada ca are ocazia sa intervieveze pe Frederika M.,  cea mai bine vanduta si controversata scriitoare din lume. „Nu o da in bara, nu o da in bara, nu o da…”. Isi da seama brusc ca de cand a venit, nu a scos o vorba. A intrat maiestuos pe usa intr-o rochie exagerata, ca pentru un bal din alte timpuri. L-a salutat cu o miscare a capului, si el s-a blocat. Cum dracu ii dai mana si te prezinti unei femei imbracate asa? Poate ar trebui sa-i sarute mana? Regina l-a salvat din dilema, s-a asezat natural pe scaunul de langa geam si din secunda doi l-a ignorat cu desavarsire. Trebuia sa fie al dracu de interesant ce vedea afara, pentru ca ramasese intepenita in aceeasi pozitie, cu o privire usor visatoare. Probabil o iluzie creata de razele care ii cadeau pe fata.

Reporterul tuseste usor.

” Te-ai intrebat vreodata ce te face sa te indragostesti de cineva?”

Reporterul simte ca e o intrebare retorica, asa ca decat da drumul la reportofon.

„Aveam 22 de ani cand m-am indragostit prima oara. Un baiat slabut a venit si mi-a adus o cafea. Eram la facultate, terminata de oboseala si de stres, si nu mai aveam nici ganduri. Cand mi-a intins cafeaua fara niciun cuvant, mi-am dat seama ca asta era singurul lucru pe care mi-l doream in momentul acela. O cafea tare, fara zahar, doar cu putin lapte. Exact asa cum mi-o adusese. De unde stia baiatul asta ca prin venele mele curge in majoritatea timpului cofeina?”

Scriitoarea zambeste putin amintirii.

„Stii ca niciodata nu am putut sa ma indragostesc de cineva care nu bea cafea? In afara de sex, unul din cele mai intime lucruri pe care le poti face cu un baiat e sa bei cafeaua impreuna cu el. Cafeaua si dragostea sunt inseparabile pentru mine. O intalnire perfecta pentru mine trebuie sa contina pe undeva si o cafea bauta impreuna. O seara in doi are gust de cafea.”

Reporterul uita sa transpire.

„Baiatul asta a fost primul meu iubit. Nu vorbea prea mult si nici eu nu vorbeam prea mult. Am avut relatii in care nu taceam din gura cat era ziua de lunga, si mai ales cat era noaptea de lunga. Dar cu el am tacut in mare parte a timpului. Am dus ceasca la gura mereu in loc sa vorbim. Nu a incercat sa ma inteleaga, dar cred ca el m-a inteles cel mai mult din toti.”

Soarele intra in nori si scriitoarea tace. Tace pana cand iese iar. Reporterul isi imagineaza intre timp baiatul. Cret, brunet, cu ochi verzi.

„Al doilea baiat l-am intalnit in club. Bea dintr-o bere si se uita straniu la mine in timp ce dansam. Parca respira doar daca se uita la mine. Ma simteam ca si cum am fi fost doar noi doi intr-o singura camera. El pe pat, uitandu-se la mine cum ma misc pe covor, in talpile goale. Dupa multe beri, a venit la mine, m-a luat de mana si m-a apropiat de el. Mi-a soptit la ureche ca vrea sa faca dragoste cu mine. Am inteles ce voia sa spuna, asa ca  m-am lasat dusa de mana in centrul ringului unde am avut cel mai uluitor dans din viata mea. Intotdeauna am fost de parere ca un barbat care danseaza bine si cu pasiune e la fel si in pat. Nu am aflat in seara aia, si nici in alte seri. Ma intalneam cu el doar noaptea, in club. Fara numere de telefon, fara sa stabilim intalniri. Ajungeam, si el era acolo. Dansam si era absolut tot ce trebuia sa fie.”

Reporterul inchide ochii si vede baiatul inalt, brunet, cu ochi negri ca noaptea.

Cerul s-a intunecat si sta sa ploua.

„Vino maine. Pe ploaie imi place sa scriu povesti, nu sa le spun.”

 
Un comentariu

Scris de pe Ianuarie 4, 2012 în Uncategorized